Mi-aduc aminte că mi-ai dat odată Un nufăr alb ca inima de fată Pe-atunci erai timidă si sfioasă Un fluture cu aripi de mătasă E-adevărat, ți-am dăruit odată Potirul unui nufăr de argint Să sorbi din el iubirea mea curată Și vorbele-mi sfioase, de alint
Când mai tarziu, frumoasă, ca o stea Când mai tarziu din nou ne-am întâlnit Punându-ți mâna caldă-n mana mea Si mâna-n mâna ta mi-am strecurat O ramura-nflorită mi-ai intins Privirea parca ți s-a adumbrit
În vraja-i dulce dragostea m-a prins Și te-am simțit usor înstrăinat Când am văzut cum te ferești din cale Dar în zadar, eu te iubeam fierbinte Și cum timid privirea ți-o cobori Fiindcă alt chip iți stăruia în minte
Am bănuit că-n gândurile tale De câte ori n-am vrut să te opresc S-au strecurat alți ochi mângăietori Și-abia șoptit să-ți spun că te iubesc
De câte ori nu mi-a trecut prin minte Să te opresc din drum și să-ți șoptesc Că dacă-ți ies intruna inăinte O fac fiindcă mi-ești drag și te iubesc
Ce rost avea să te opresc din drum Când floarea ce-o purtai in mâna-acum O floare-nmiresmată, purpurie Era sortita altuia, nu mie
La fel te văd și azi in amintire Ținând în mâna caldă si subțire Potirul unui nufar larg deschis A fost aievea sau a fost un vis? A fost aievea totul N-a fost vis
Te-am indrăgit demult, de când te știu Iar nufărul acesta larg deschis Primește-l pâna nu e prea târziu
Be the first to comment