Burebista (82 BC and 44 BC)cd2
- 11 years ago
Imperiul Roman;
(latină IMPERIVM ROMANVM) este termenul utilizat, în mod convențional, pentru a descrie statul roman post-republican caracterizat de o formă de guvernământ autocratică și de stăpânirea unui imens teritoriu în jurul Mării Mediteraneene. Ultimul împărat din Italia a fost detronat în 476, dar, pe atunci, regiunile din estul imperiului erau administrate de un alt împărat, ce se afla la Constantinopol. Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin) a continuat să existe, deși își micșora încet-încet teritoriul până la dispariția sa efectivă, în 1453, când Constantinopolul a fost cucerit de otomani. Statele succesoare din vest (Regatul Franc și Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană) și din est (țaratele ruse) au folosit titluri preluate din practicile romane chiar și până în perioada modernă.
Influența Imperiului Roman în limbă, guvernare, drept, arhitectură, precum și în multe alte aspecte ale vieții de zi cu zi devine inevitabilă.
După ce Gaius Octavius, nepotul lui Iulius Cezar, și-a consolidat poziția prin înfrângerea rivalului său la putere, Marc Antoniu, în bătălia de la Actium din anul 31 î.Hr., acesta a declanșat un amplu proces de restructurare a tuturor instituțiilor statului, fiind conștient că anii de război civil au lăsat Roma într-o stare de anarhie și că societatea romană nu era încă pregătită să accepte controlul total al unui despot. Bun tactician, Octavius (sau Octavianus) a știut să câștige simpatia tuturor. Mai întâi a desființat armatele sale și a organizat alegeri, în urma cărora a fost ales în funcția de consul. În 27 î.Hr. a returnat, în mod oficial, puterea Senatului Romei, și s-a oferit să renunțe și la supremația militară peste Egipt. Dar Senatul Roman nu numai că l-a refuzat, dar i-a dat chiar controlul asupra Spaniei, Galiei și Siriei. Puțin mai târziu, Senatul i-a dat și titlul de Augustus (tradus „cel venerat”). Această dată, 27 î.Hr., este considerată în mod convențional drept începutul Imperiului Roman, deși numele de "Republica Romana" a fost folosit mai departe, în mod oficial, timp de câteva secole. Augustus a reușit să mai acapereze și funcția de tribun, care îi permitea să convoace Senatul după voința sa și să-i stabilească agenda. În afară de aceasta a inventat și o nouă funcție, în anul 23 î.Hr., anume cea de Împărat al Romei; această funcție era pe viață și îi oferea controlul întregii armate romane. Totuși el folosea adesea titlul civil Princeps, sau „Primul Cetățean”. La 19 august 14 d.Hr. Augustus a fost succedat de Tiberius (14-37), fiul soției sale Livia Drusilla dintr-o altă căsătorie.
În vremea împăratului Claudius (41-54) imperiul s-a extins în Britania, iar după o scurtă criză în vremea împăratului Nero (54-68) imperiul și-a atins maxima întindere în vremea împăratului Traian (98-117). Traian a cucerit Dacia, Mesopotamia și părți din Arabia. Împăratul Hadrian (117-138), succesorul lui Traian, a decis însă să abandoneze Mesopotamia și părțile Daciei de est (care fuseseră incluse în provincia Moesia Inferior).
cetățenia romană tuturor oamenilor liberi din imperiu. În pofida acestor măsuri, secolul III a fost dominat de o perioadă de anarhie militară, în timpul căreia unele legiuni își proclamau comandanții ca împărați, și au avut loc foarte multe războaie civile. În această perioadă împăratul Aurelian (270-275), care a avut meritul să restaureze integritatea imperiului (deoarece în urma conflictelor civile se formase în vest un imperiu galo-roman și în est unul palmyrean), a decis să abandoneze, în 271, provincia Dacia. Aceasta se justifica strategic, prin ideea scurtării frontului plin de conflicte cu populațiile migratoare barbare de pe linia Dunării de Jos. Criza secolului III se consideră că a luat sfârșit cu Dioclețian (284-306). Acesta a inițiat o serie de reforme care au schimbat fata imperiului. Cu el se consideră că începe perioada dominatului (marcând sfârșitul perioadei principatului, care începuse cu Augustus), împăratul devenind în mod oficial un monarh autocrat. A reorganizat administrația in mai multe prefecturi și dioceze, și va împarți imperiul (în 286), el luând răsăritul (linia de împărțire fiind între Italia și Dalmația), având capitala la Nicomedia. Va instaura și Tetrarhia, prin care, imperiul va fi condus în continuare de 2 Auguști și 2 Cezari, câte un August și un Cezar pentru fiecare parte (apus și răsărit). În urma unor războaie civile împăratul Constantin I (306-337) va reunifica imperiul. În 313, el va da un edict de toleranță religioasă, la Mediolanum, în urma căruia creștinismul va deveni o religie favorizată (până atunci fusese persecutată de foarte multe ori, în special în vremea lui Dioclețian), iar în 325 la Niceea, s-a ținut primul sinod ecumenic, la care arianismul a fost recunoscut ca erezie (deși se pare ca la acea vreme, Constantin îi favoriza mai mult pe arianiști). În 330 el va înființa de asemenea o noua capitală, pe locul vechiului oraș Bizanț, aceasta capitala va avea inițial numele oficial "Roma Secunda".
(latină IMPERIVM ROMANVM) este termenul utilizat, în mod convențional, pentru a descrie statul roman post-republican caracterizat de o formă de guvernământ autocratică și de stăpânirea unui imens teritoriu în jurul Mării Mediteraneene. Ultimul împărat din Italia a fost detronat în 476, dar, pe atunci, regiunile din estul imperiului erau administrate de un alt împărat, ce se afla la Constantinopol. Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin) a continuat să existe, deși își micșora încet-încet teritoriul până la dispariția sa efectivă, în 1453, când Constantinopolul a fost cucerit de otomani. Statele succesoare din vest (Regatul Franc și Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană) și din est (țaratele ruse) au folosit titluri preluate din practicile romane chiar și până în perioada modernă.
Influența Imperiului Roman în limbă, guvernare, drept, arhitectură, precum și în multe alte aspecte ale vieții de zi cu zi devine inevitabilă.
După ce Gaius Octavius, nepotul lui Iulius Cezar, și-a consolidat poziția prin înfrângerea rivalului său la putere, Marc Antoniu, în bătălia de la Actium din anul 31 î.Hr., acesta a declanșat un amplu proces de restructurare a tuturor instituțiilor statului, fiind conștient că anii de război civil au lăsat Roma într-o stare de anarhie și că societatea romană nu era încă pregătită să accepte controlul total al unui despot. Bun tactician, Octavius (sau Octavianus) a știut să câștige simpatia tuturor. Mai întâi a desființat armatele sale și a organizat alegeri, în urma cărora a fost ales în funcția de consul. În 27 î.Hr. a returnat, în mod oficial, puterea Senatului Romei, și s-a oferit să renunțe și la supremația militară peste Egipt. Dar Senatul Roman nu numai că l-a refuzat, dar i-a dat chiar controlul asupra Spaniei, Galiei și Siriei. Puțin mai târziu, Senatul i-a dat și titlul de Augustus (tradus „cel venerat”). Această dată, 27 î.Hr., este considerată în mod convențional drept începutul Imperiului Roman, deși numele de "Republica Romana" a fost folosit mai departe, în mod oficial, timp de câteva secole. Augustus a reușit să mai acapereze și funcția de tribun, care îi permitea să convoace Senatul după voința sa și să-i stabilească agenda. În afară de aceasta a inventat și o nouă funcție, în anul 23 î.Hr., anume cea de Împărat al Romei; această funcție era pe viață și îi oferea controlul întregii armate romane. Totuși el folosea adesea titlul civil Princeps, sau „Primul Cetățean”. La 19 august 14 d.Hr. Augustus a fost succedat de Tiberius (14-37), fiul soției sale Livia Drusilla dintr-o altă căsătorie.
În vremea împăratului Claudius (41-54) imperiul s-a extins în Britania, iar după o scurtă criză în vremea împăratului Nero (54-68) imperiul și-a atins maxima întindere în vremea împăratului Traian (98-117). Traian a cucerit Dacia, Mesopotamia și părți din Arabia. Împăratul Hadrian (117-138), succesorul lui Traian, a decis însă să abandoneze Mesopotamia și părțile Daciei de est (care fuseseră incluse în provincia Moesia Inferior).
cetățenia romană tuturor oamenilor liberi din imperiu. În pofida acestor măsuri, secolul III a fost dominat de o perioadă de anarhie militară, în timpul căreia unele legiuni își proclamau comandanții ca împărați, și au avut loc foarte multe războaie civile. În această perioadă împăratul Aurelian (270-275), care a avut meritul să restaureze integritatea imperiului (deoarece în urma conflictelor civile se formase în vest un imperiu galo-roman și în est unul palmyrean), a decis să abandoneze, în 271, provincia Dacia. Aceasta se justifica strategic, prin ideea scurtării frontului plin de conflicte cu populațiile migratoare barbare de pe linia Dunării de Jos. Criza secolului III se consideră că a luat sfârșit cu Dioclețian (284-306). Acesta a inițiat o serie de reforme care au schimbat fata imperiului. Cu el se consideră că începe perioada dominatului (marcând sfârșitul perioadei principatului, care începuse cu Augustus), împăratul devenind în mod oficial un monarh autocrat. A reorganizat administrația in mai multe prefecturi și dioceze, și va împarți imperiul (în 286), el luând răsăritul (linia de împărțire fiind între Italia și Dalmația), având capitala la Nicomedia. Va instaura și Tetrarhia, prin care, imperiul va fi condus în continuare de 2 Auguști și 2 Cezari, câte un August și un Cezar pentru fiecare parte (apus și răsărit). În urma unor războaie civile împăratul Constantin I (306-337) va reunifica imperiul. În 313, el va da un edict de toleranță religioasă, la Mediolanum, în urma căruia creștinismul va deveni o religie favorizată (până atunci fusese persecutată de foarte multe ori, în special în vremea lui Dioclețian), iar în 325 la Niceea, s-a ținut primul sinod ecumenic, la care arianismul a fost recunoscut ca erezie (deși se pare ca la acea vreme, Constantin îi favoriza mai mult pe arianiști). În 330 el va înființa de asemenea o noua capitală, pe locul vechiului oraș Bizanț, aceasta capitala va avea inițial numele oficial "Roma Secunda".